Social Icons

Castigi 3 EURO/ saptamana

Featured Posts

miercuri, 20 martie 2013

Grigore Ureche - Letopisetul Tarii Moldovei



                            Letopisetul Tarii Moldovei
                                                                                       de Grigore Ureche
 
Descendent al unei renumite familii boieresti din Moldova, Grigore Ureche isi indeplineste formarea intelectuala la scolile polone din Liov.
            Reintors in tara, cronivcarul parcurge cateva ierarhii domnesti ajungand in scurta vreme un apropiat al domnitorilor.
           
"Letopisetul Tarii Moldovei" prezinta evenimente de la "descalecatul cel de-al doilea" adica de la domnia lui Dragos Voda la domnia lui Aron Voda (1359-1594). Aceasta cronica va fi tiparita pentru prima doara de Mihail Kogalniceanu in 1852.

            Letopisetul este precedat de o "Predoslovie" (o prefata) in care autorul isi va argumenta motivele pentru care a redactat aceasta opera
Principalul argument ar fi acela ca urmasii trebuie sa cunoasca istoria predecesorilor. Totodata Grigore Ureche se plange de insuficienta izvoarelor care i-au servit ca punct de pornire, o cronica a domniei lui Stefan cel Mare fusese redactata in limba slavona de Eftimie si Macarie.
            Din cauza absentei izvoarelor interne cronicarul se vede silit sa apeleze la carti straine - izvoare poloneze.
            Ideile fundamentale in acest letopiset sunt:
-          ideea unitatii de origine a romanilor din toate provinciile "toti de Ram se trag";
-          latinitatea limbii romane aducand ca argument evolutia etimologica a unor cuvinte;
-          latinitatea poporului roman.
In alcatuirea letopisetului Grigore Ureche surprinde schimbari de domnii, comploturi, lupta pentru putere, obiceiurile de inscaunare, situatii de viata si fapte exemplare.
Cele mai multe episoade se incheie cu o "nacazanie salnim" adica o certare a celor puternici. Constituita ca un epilog aceasta secventa a letopisetului prezinta ideea ca exista o ordine a istoriei dictata nu de faptele umane ci de vointa divina.
Eroi exemplari precum Stefan cel Mare sunt propusi ca niste modele existentiale deoarece sunt pusi in slujba lui Dumnezeu si mai ales a tarii.
La polul opus se afla cei care incalca legile divine dar si pe cele omenesti. Un astfel de personaj negativ care suporta consecintele faptelor sale este craiul polon Albert.
Scrierea cronicii este strabatuta de ideea respectarii actului creator. Autorul stie ca opera sa este importanta deoarece reprezinta un incput al scrisului in limba romana pentr ca poporul nostru sa nu fie "asemeni fiarelor si dobitoacelor”

Arta narativa a letopisetului
Arta narativa a acestui letopiset consta in: rafinamentul descrierilor  ("episodul invaziei lacustelor") si acuratetea naratiunii astfel domnia lui stefan cel Mare este prezentata prin faptele sale istorice, personalitatea domnitorului in dispozitiile sale sufletesti contradictorii.
Cronicarul face nu doar o trecere in revista a faptelor ci prezinta si imprejurarile mortii domnitorului, sentimentele poporului in fata acestui eveniment nefast si chiar starea vremii din acea perioada.





Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron Voda incoace
                                                                                                         de Miron Costin

Miron Costin este continuatorul cronicii lui Grigore Ureche. In letopisetul sau el prezinta elemente di istoria Moldovei cuprinse intre 1594-1661, adica de la a doua domnie a lui Aron Voda pana la urcarea pe tron a lui Dabija Voda.

Descendent al unei importane familii boieresti din Moldova, Costin isi face studiile in Polonia la Liovfiind cunoscator al limbilor de circulatie internationala din acea perioada (filozofie etc.).
Letopisetul lui Miron Costin e precedat de o lucrare intitulata "O sama de cuvinte din ce tara au iesit stramosii lor de neamul Moldovenilor." Aceasta lucrare ar fi trebuit sa fie o introducere facuta cronicii dar materialul fiind prea valoros autorul a facut din aceasta o creatie de sine statatoare.
Se afirma in paginile acestei lucrari ideea responsabilitatii scrisului  "eu voi da sama de ale mele toate cate scriu". Sunt reluate teoriile din letopisetul lui Ureche, contunuitatea, unitatea si latinitate limbii romane.
"De neamul moldovenilor" este scrisa ca o reactie impotriva cronicarilor care au interpolat letopisetul lui Ureche. Mania lui costin se indreapta impotriva lui Simion dascalul si  a lui Misail calugarul.. Acest eveniment poarta numele in istoriografie de "cearta cronicarilor".
Geneza letopisetului are la baza izvoare straine dar si izvoare interne. Pentru ultima perioada oglindita in cronica sa Miron Costin foloseste amintirile boierilor batrani, povestirile tatalui sau, fost sfetnic al domnului Miron Barnovski si chiar propriile fapte de viata.
Letopisetul cuprine prezentarea a 66 de ani din istoria Moldovei timp in care se succed la tron 22 de domnitori. Este o vreme a marilor infruntari sociale si politice.
Cea mai mare importanta in cronica sa i-o acorda domnitorului Dimitrie Cantemir care domnise doar noua ani. Miron costin fusese sfetnic al acestuia si din acest punct de vedere dezvaluie personalitatea complexa a domnitorului.
Alti domnitori surprinsi in letopisetul lui Costin sunt: Aron voda, Dabija voda, Dumitrascun voda, Duca voda, Dimitrie si Constantin Cantemir etc.
La polul opus domniei lui Dimitrie Cantemir se afla domnia lui Dumitrascu voda, un batran decazut care face mare paguba tarii.
   Arta narativa a letopisetului
Trasaturile artei naretive prezente in letopisetul lui Contin sunt tehnica detaliului, portretului si descrierea.
Reputatia cronicarului de om cu o personalitate si o cultura complexa e relevata si prin scrierea poemului  filozfic "Viata lumii". Tema acestui amplu poem este fugit irreparabile tempus (trecerea implacabila a timpului). Aceasta tema cu origine in literatura latina este asociata motivelor fortuna labiris si vanitas vanitatum. Fortuna labiris inseamna soarta schimbatoare si vanitas vanitatum inseamna desertaciune desertaciunilor."Cronica polona" si "Poema polona" prezinta istoria privita in paralel a Moldovei so a Munteniei.

Letopisetul Tarii Moldovei
                                                 de Ion Neculce

Este intaiul scriitor care a servit urmasilor nu numai ca izvor, dar chiar ca model, pana in zilele noastre (de exemplu Mihail Sadoveanu).
           
S-a nascut in 1642 la Prigoreni, langa Targul Frumos. Tatal sau, Neculce vistiernicul, era originar dintr-o insula a arhipeleagului, poate din Hios. Mama, Catrina, era fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino si a Alexandrinei Gavrilas Mateias.

Cronica a scris-o la batranete, intre 60-70 de ani, dupa anul 1733. Ca izvoare foloseste cronica lui Ureche interpolata de Simion Dascalu si Misail Calugarul, “De neamul moldovenilor” si letopisetul lui Miron Costin, letopisetul lui Nicolae Costin, izvoadele anonime. El continua cronica lui Miron Costin de la 1661 inainte.

            “O sama de cuvinte” cuprinde 42 de legende cu continut educativ fara ostentatie sau cumpanit anecdotic, cu o naratiune simpla, populara, cuminte, batraneasca. Le-a scris din placerea de a transmite urmasilor niste traditii care altfel s-ar fi pierdut si din motive istorice, stiintifice.
            O serie de scriitori si poeti s-au inspirat din legendele sale: Vasile Alecsandri in “Altarul manastirii Putna”, Dimitrie Bolintineanu in “Cupa lui Stefan”, “Muma lui Stefan cel Mare”, “Daniel Sihastru”, Constantin Negruzzi in poemul sau “Aprodul Purice”, tot Vasile Alecsandri in “Movila lui Burcel”, “Dumbrava Rosie”, “Visul lui Petru Rares”, George Cosbuc in “Stefanita-Voda”.
            In “Letopisetul Tarii Moldovei- de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” este mai mare preocuparea pentru istorie, nelipsind cea literara.
            Perioada zugravita de Neculce se imparte in doua perioade:
            - pana la Dimitrie Cantemir;
            - dupa Dimitrie Cantemir.
Apreciaza domnitorii cumpatati si condamna pe cei lacomi si risipitori. In culori negre apare a doua domnie a lui Dumitrasco-Voda Cantacuzino, in timpul caruia moldovenii au trecut o iarna grea:
            “Oamenii in tirgu in Iasi arate curtile boierilor si ograzile si a altora, de-au arsu tirgu mai jumatate, ca nu era cine sa aduca lemne. Vitili erau scumpe, mierea era scumpa, gaineli mai nu era in tara. Gaina cate un leu, oul cate un potronic, oca de untu cate doi orti batuti si in zlot, oca de brindza cate doi potronici. Bani iesira multi in tara, dar bucate nu era.”
            Pozitia de clasa a lui Neculce iese mai mult in evidenta in descrierea domniei lui Constantin Cantemir care a ridicat la rangul de boieri, osteni si oameni de rand, lucru pe care Neculce il critica. Informatii interesante ofera si cu privire la domnia lui Nicolae Mavrocordat, descriind amanuntit cheltuielile pe care le face acesta pentru a-si mentine tronul. Demna de un roman de aventuri este relatarea uciderii fratilor Costin.
            Ca nimeni altul pana la el, Neculce are darul povestirii si al portretizarii figurilor evocate, personajele descrise de el fiind adevarati eroi de romane. Portretul lui Dumitrasco-Voda Cantacuzino este o adevarata caricatura, apropiindu-se de pamflet. Portretul lui Constantin Cantemir nu este tocmai favorabil:
            “Carte nu stie, ce numai iscalitura invatase de face. Practica buna ave la voroava, era sanatos, munca bine si be bine. Semne multe ave pe trup de la razboaie, in cap si la maini de pe cand fusese slujitor in Tara Leseasca. La stat nu era mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat. Barba ii era alba ca zapada.Cu boierii traie pana la o vreme, pentru ca era un om de tara si-i stie pe toti, tot anume, pre careli cum era. Si nu era mandru, nici face cheltuiala tarii ca era un mosneag fara doamna.”
            Portretul lui Dimitrie Cantemir este obiectiv, neaducandu-i laude neintemeiate:

            “...candu era beizade... era atuncea nerabdatoriu si manios, zlobiv la betie, si-i iesisa numele de om rau. Iar acum... ase sa arata de bun si de bland! Tuturor use deschisa si nemaret,  de vorovie cu toti copiii... Deci boierii vadzand ase mila si nemarire, incepura toti a se lipi si a-l lauda. Era om invatat”.
            Portretul lui Petru cel Mare este facut cu simpatie:
           “Iara imparatul era un om mare, mai inalt decat toti oamenii, iar nu gros, ratund la fata si cam smad, oaches si cam arunca cateodata din cap, fluturand. Si nu cu marire si cu fala, ca alti monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, si numai cu doua, trei slugi, de-i era de grija trebilor. Si umbla pe gios,  fara alaiu, ca un om prost”.
            Din punct de vedere stilistic, Neculce se aseamana cu Creanga, amandoi utilizand modul povestirii populare, in totala necunostinta de procedeele culte (Creanga le cunostea, dar le ignora in mod voluntar).
            Hazul caracterizeaza expunerea lui Neculce, provenit din ironie, care voia sa atraga atentia pe ocolite asupra unui lucru , cu intentia de a satiriza. Constantin Duca, voind sa scape de un spion turc, pune sa-i taie capul un calau cu gura mare, in loc sa tina taina (“...Au stinsu bine focul paie .”) sau numeste mare vornic pe un dusman al sau in ideea ca-i va deveni prieten (“... Deci, stiu ca l-au facut ca oaia pe lup...”). Falsul dezinteres al lui Mihai Racovita la numirea lui ca domn este figurat plastic de cronicar :” ... se face a nu-i place sa priimeasca domnia, ca si fata cie ce dzisa unui voinic:Fa-te tu a ma trage si eu oi merge plingind...”
            Neculce a constituit si mai constituie inca un model stilistic pentru urmasi , ca si literatura populara in care se incadreaza. George Calinescu il considera primul mare povestitor moldovean. Intocmai ca Ion Creanga va folosi modul de expresie popular in povestile si amintirile sale.
             

Fratii Jderi - Caracterizarea lui Ionut Jder (2)

Ionuţ (Onu) Jder

Erou principal al trilogiei, Ionuţ este fiul cel mai mic al comisului Manole Păr-Negru. După ce mama sa, Oana, sora arhimandritului Amfilohie Şendrea, moare, este crescut de starostele Nechifor Căliman, apoi jupâneasa Ilisafta îl adoptă, fără a avea reacţii de respingere.
In primul volum mai ales, dar şi în celelalte două părţi ale romanului, într-o secţiune importantă, se ilustrează formarea personalităţii acestuia. Deoarece la început nu este format caracterologic, personajul se află în situaţia de a acumula experienţă.. În acest sens, trebuie să se mişte într-o serie de contexte semnificative.
La început cunoaşte prietenia, în frăţia de cruce cu Alexăndrel-Vodă, apoi prima situaţie erotică — dragostea juvenilă pentru jupâniţa Nasta. Face cea dintâi faptă de vitejie când îl salvează pe fiul domnitorului din capcana în­tinsă de oamenii hoţului Grigorie Gogolea. In lupta contra tătarilor se dove­deşte a fi un bun oştean. În continuare nu ezită să facă o ispravă nebunească: fuge de acasă pentru a o recupera pe Nasta din seraiul lui Suleiman-Beg. Deşi este maturizat fizic şi ostăşeşte, acţiunea de acum a lui Ionuţ este infantilă.
Urmează, din ordinul lui Vodă, recluziunea la Cetatea Neamţ, participarea la vânătoarea ritualică de la Izvorul Alb, expediţia la Volcineţ, în Polonia, pentru redobândirea jupânesei Maruşca.
La reîntoarcere, eroul apare schimbat, total spiritualizat, încât la cetatea Crăciuna, cuviosul Nicodim, fratele său mai mare, nu îl recunoaşte la prima vedere. Bătălia de la Vaslui, unde Ionuţ se remarcă, îi certifică încă o dată vitejia, înţelepciunea, bărbăţia şi devotamentul pentru domn şi ţară.
Ionuţ este, în bună măsură, un personaj picaro văzut în mers, cinetic. Mo­bilitatea sa se verifică mai ales în situaţii dificile. Când ucenicia ia sfârşit, după ce se iniţiază în tainele vieţii şi ale societăţii, Ionuţ ocupă un loc în ierarhia societăţii şi în cea familială. Acum el dobândeşte un nou nume. La începutul fiecărei etape prin care va trece, personajul este fixat în câte un portret-prezentare: ”Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii”. Treptat, în prezentarea personajului, di­mensiunea interioară câştigă teren: „Avea înclinare spre deşertăciune şi strai frumos (…) Era fără linişte; îi plăceau toate zburdălniciile. Învăţase cu uşurinţă, de mititel, meşteşugurile vânatului de la starostele Căliman”.
Ionuţ este observat cu atenţie de cei cu care intră în relaţie de influenţă. Alexăndrel Vodă, ca şi ceilalţi din preajma lui Ionuţ, emit calificative: „Am văzut că eşti vrednic şi ştii atâtea lucruri. Şi ai în domnia ta o bărbăţie şi  credinţă”.  Nicodim constată: „Am înţeles că în acel copil e pulbere   de  puşcă”,  iar  Onofrei, fiul lui Nechifor Căliman, adaugă: „E bărbat frumos şi fudul, sfinţite părinte”.
Maturizarea sa se produce lent, fapt pentru care Samoilă, întocmai ca şi tatăl său, îl compară pe Ionuţ cu un „mânz”, motivând că „tot n-a uitat să zburde fără grijă”.
Comisul Simion este unul dintre dascălii fratelui mai mic: „Văd că trebuie să mai mănânci nouă ocă de sare, până ce vei fi vrednic să intri în sfatul bărbaţilor”. Un alt instructor moral este Ilisafta, care, când îl socoteşte ”bărbat în toată puterea”, îi recomandă însurătoarea devreme. Un adevărat îndrumător spiritual este arhimandritul Amfilohie Şendrea, iar acesta când îl vede în pragul desăvârşirii uceniciei declară: A venit vremea că ai ajuns la bărbăţie”, şi îl pregăteşte pentru ultimul examen: călătoria strategică în Imperiul Otoman. Reîntoarcerea marchează metamorfoza sa morală, căci Ionuţ începe să citeas­că lumea şi să o interpreteze, reuşind să pătrundă şi în tainele sufletului său.
Educaţia lui Ionuţ înseamnă adeziunea la sistemul de valori morale în care crede. Familia, virtutea, eroismul, sacrificiul pentru domn şi ţară sunt pe pri­mul plan.

Fratii Jderi - Caracterizarea lui Ionut Jder



Caracterizarea lui Ionuţ Jder

    Ionuţ Jder este personajul principal al romanului „ Fraţii Jderi” scris de Mihail Sadoveanu.
     În fragmentul din manual Ionuţ este caracterizat atât direct, din spusele altor personaje, cât şi indirect, prin fapte.
     Personajul nu este încă un bărbat în toată puterea cuvântului, dovadă numele său, Ionuţ fiind diminutivul numelui Ion (Onu).
      Ionuţ nu are experienţa luptei, dovadă faptul că „ acum , întâia oară se afla într-o primejdie adevărată”.
       Deşi în primejdie, personajul nu îşi pierde luciditatea. El recunoaşte locul în care se află şi, conştient că terenul îl favorizeză, pregăteşte apărarea.
        Cu toate că este inferior ca rang coconului domnesc, Ionuţ se dovedeşte mai realist decât Alexăndrel, realizând că nici chiar originea domnească a acestuia nu-l va apăra de primejdie.
         Atât în discuţia cu Alexăndrel-Vodă, cât şi în cea cu medelnicerul, Ionuţ se dovedeşte diplomat, reuşind să evite să-i jignească pe aceştia atingându-şi totuşi scopul, acela de a le atrage atenţia asupra greşelilor comise.
          Ionuţ îşi asumă rolul de conducător al luptei, pregătind apărarea şi începând la momentul oportun atacul. Totodată se dovedeşte un bun strateg, alegând cu grijă locul luptei.
         Contrar majorităţii tinerilor, Ionuţ este conştient de limitele sale.Realizând că nu va putea învinge singur dişmanul, el trimite după ajutor. Faptul că încercă să intimideze adversarul, spunându-i că aşteaptă întăriri, denotă şiretenie.
           Personajul se află în perioada de tranziţie dintre copilărie şi maturitate. Înaintea luptei, el se gândeşte la mama sa, iar gândul acesta îl alină. Totuşi, în timpul luptei, el reuşeşte să ţină piept cu succes duşmanului, lucru care denotă maturitate.
           Puterile şi pricepera lui Ionuţ sunt totuşi limitate, el nefiind capabil să aprindă carul.
         Ca orice om, şi Jder are uneori momente în care este nesigur şi se simte neputincios: „Jder fluieră încet- ca şi cum pierdea în acea clipă toate: nădejde, dragoste şi viaţă”.
         O altă caracteristică a lui Ionuţ este credinţa acestuia. Înainte de luptă el „ se închină făcându-şi cruce şi îngenunghe, având în toată fiinţa sa un cutremur de rugăciune tăcută”.
           Asemeni majorităţii oamenilor din acele timpuri, Ionuţ manifestă o uşoară tendinţă spre ocultism, dovadă faptul că îşi descântă uneltele.
           Prin toate acestea Ionuţ se dovedeşte un personaj complex.
     

marți, 19 martie 2013

Balada Miorita

Miorita

Balada

 

Tema

Moartea este ca o nunta, seamana cu regasirea perechii astrale.
Subiectul
Pe o carare de munte, trei pastori coboara cu turmele la pasunat ca si cand ar aluneca pe o poarta a raiului. Unul dintre ei, cel moldovean, se afla in primejdie, intrucat ceilalti - ungureanul si vranceanul - au hotarat sa-l ucida la apusul soarelui pentru a-i lua turma. In mare taina, la umbra unui zavoi intunecat, o mioara fermecata ii spune pastorului ca se afla sub amenintarea mortii si il sfatuieste sa-si cheme un caine credincios. Eroul baladei se gandeste la moarte ca la un dat al destinului si, inainte de orice, isi exprima ultimele dorinte: sa fie inmormantat in strunga oilor, sa-i fie puse la capatai trei fluiere, iar crima sa sa fie trecuta sub tacere; el nu vrea ca animalele sale sa-l pastreze in memorie ca pe un trup insangerat pe campul cu mohor, ci ca pe un mire etern al craiesei lumii. Pastorul isi imagineaza in amanunte fascinante aceasta nunta fantastica, la care participa astrele, padurile si pasarile cerului. Adauga insa, o sugestie a mortii, si amanuntul ca la nunta sa a cazut o stea, amanunt pe care il elimina din mesajul pentru batrana lui mama, careia doreste sa i se spuna doar ca s-a insurat.

Comentariul

Balada Miorita propune o meditatie asupra mortii, camuflata intr-un discurs testamentar. Structurat in cateva secvente inegale, textul este alcatuit in cea mai mare parte dintr-un scenariu imaginat de pastorul care afla ca ar putea fi ucis. El are revelatia ca viata sa este nesigura pentru ca se afla pe-o gura de rai, intr-un spatiu de trecere, adica in efemeritate. Izolat de lume, retras intr-un zavoi intunecat, pastorul traieste confortul reveriei, imaginandu-si moartea ca pe o nunta; sintagma negru zavoi defineste un spatiu de siguranta si de taina, dar sugereaza si coborarea in strafundurile fiintei, acolo unde se ascund teama si dorintele infrante. De altfel, balada debuteaza cu o imagine care evoca un ritual catabasic: Pe-un picior de plai,/ Pe-o gura de rai,/ Iata vin in cale,/ Se cobor la vale / Trei turme de miei / Cu trei ciobanei. Coborarea reprezinta un sens adiacent mortii, impresie intarita si de momentul precizat (apusul soarelui), si de spatiul {in camp de mohor) presupusului sfarsit, dar si de cifra ritualica invocata de mai multe ori. in unele mituri, coborarea in infern (catabasa) este o proba initiatica si de confirmare a propriilor limite. Aici, pastorul coboara cu gandul in lumea mortii, pentru a se pregati s-o infrunte. Meditatia sa este anuntata de intrarea intr-un loc de reculegere si lentoare. Poalele muntelui, peisajul care pare situat la poarta raiului, si mai cu seama negrul zavoi sunt simboluri catabasice, evocatoare ale originilor si caracteristice pentru starea de dor si de sfasiere a fiintei care isi pune intrebari asupra rostului ei in lume. Locul de reculegere este un zavoi pazit (de un cane), in care moartea este pomenita ca un avertisment si in care se deruleaza visul pastorului. Asadar, intreaga viziune asupra mortii poate fi pusa sub semnul visului revelatoriu, iar dorinta pastorului poate fi considerata un mod de transfigurare a destinului omenesc.
Dimensiunea simbolica a acestei povesti este data de structuri profunde, conotate in formule artistice de exceptie, caci, pe langa faptul ca transfigureaza situatia cosmica a omului, Miorita este totodata si o capodopera a literaturii folclorice, debutand cu metafora spiritualitatii romanesti: Pe-un picior de plai / Pe-o gura de rai. Spatiul mioritic se fixeaza, asadar, la poarta raiului, in intimitatea mortii, intr-un punct de trecere spre lumea sublima, a dumnezeirii si a originilor. Cuvantul plai defineste un peisaj muntos, dar si cararea ingusta de munte, iar sintagma picior de plai are, in limbaj popular, sensul de poalele muntelui2. De asemenea, lexemul gura inseamna poarta, iesire, trecatoare, dar si margine, toate aceste sensuri construind sugestia drumului care coboara (Se cobor la vale), dar si situatia de exceptie in care se afla cel care stie ca va muri. Pastorul are revelatia ca viata sa este nesigura pentru ca el se afla pe-o gura de rai, intr-o lume efemera, in spatiul devenirii. Secventa este reluata si in contextul urmator [...] m-am insurat/ Cu-o fata de crai /Pe-o gura de rai. Spatiul mioritic este atat cadrul de desfasurare epica (versurile initiale ale baladei), cat si universul reveriei, pentru ca nunta proiectata in reveria pastorului este si ea fixata la portile raiului.
Intrarea in starea de contemplatie se pregateste subtil, prin cateva simboluri ale somnului: la negru zavoi, la umbra. in estetica universala, padurea neagra suge�reaza coborarea in meandrele subconstientului. De pilda, in Divina Commedia, Dante Alighieri introduce miraculoasa lui calatorie in lumea de dincolo printr-un vis oracular, care incepe cu o ratacire intr-un crang intunecat. in Miorita, sintagma negru zavoi defineste un spatiu de singuratate si de taina; el este pazit de un cane si aici este rostit un cumplit adevar, care determina discursul pastorului.
La poarta paradisului, sensul mortii se topeste in imagini care amesteca sufe�rinta si beatitudinea; in realitatea fizica, distructia inseamna dizolvare in camp de mohor si eliberare dureroasa (lacrimi de sange), pe cata vreme, esential, moartea presupune intoarcerea in centrul lumii, prin abandon si devenire promisa (nunta cu a lumii craiasa). Secventa Si de-o fi sa mor /in camp de mohor nu rezuma doar amanuntele unui act pagan, ci dezvolta sensurile dizolvarii materiale: metafora camp de mohor evoca varsarea de sange, caci planta are o culoare rosu-intunecat, ca si sangele care se perimeaza (de aici, vine si adjectivul mohorat). in general, sangele are functie fasta si nefasta; in multe credinte, apare ca simbol al vietii, vehicul al sufletului, dar el are si sensul de element blestemat, fiind socotit impur, declansator al dramei instinctuale si al vrajitoriilor malefice. in descantecele romanesti, insa, sangele este invocat ca element al descompunerii, caci, expus vederii, reprezinta viata care se stinge ori consfinteste legaturi necurate si de nedesfacut. Si aici simbolul sangelui este asezat in planul lumii materiale, pentru a sublinia sensul limitat al durerii; lacrimi de sange este o metafora care asociaza plangerea ceremoniala cu despartirea definitiva, pastrand sugestii legate de nele�giuirea comisa.
Sentimentul mortii declanseaza resorturile secrete care leaga fiinta de viata, reveleaza bucuria de a trai, apoi jalea plecarii si, in cele din urma, disperarea atotcoplesitoare. La nivelul textului, ideea apare conotata de cele trei denotative ale cantecului mortii: cu drag, duios, cu foc. Ultimul dintre ele implica o imagine epidemica, de cotropire a fiintei, dar da, totodata, si sugestia durerii purificatoare. Pentru pastor, viata inseamna strunga de oi, adica existenta normata, asezata intr-un spatiu consacrat si subiectiv, insa, la un alt nivel, viata mai inseamna si origine profana. Imaginea batranei indurerate care isi cauta fiul devine aici o evocare a acestei origini. Fiinta romaneasca asociaza sentimentul mortii cu cel al intoarcerii la origine. Or, pastorul mioritic refuza aceasta perspectiva; el incearca eliberarea de moarte prin moarte. Viziunea aceasta profund mistica indreptateste interesanta paralela pe care o face Nicolae Steinhardt1 intre Iisus si fiinta mioritica, mai precis sacrificiul eristic presupune o coborare la conditia profana: tintuit pe cruce alaturi de talhari, invins de omeneasca teama de moarte. Pastorul subli�meaza moartea in povestea pe care o transmite oilor sale, dar prefera recontopirea in natura vietii alaturi de doi netrebnici, caci el vrea sa ramana in dosul stanei, adica in prelungirea realitatii cunoscute, intr-un spatiu nevazut, dar legat de lume.
Viziunea despre moartea-nunta este doar o plasmuire venita din neputinta, din nemultumire, dar si dintr-un acut sentiment al absolutului, sentiment care transpare si in autoportretul exemplar, construit pe sintagme metaforice, frecvente in limba populara si toate cu sens superlativ: spuma laptelui, tras caprin inel, mura campului. Nici unul dintre aceste denotative nu permite ambiguitati semantice, iar imaginea emblematica Mustacioara lui / Spicul graului invoca o simetrie artifi�ciala, o perfectiune sever controlata, ca intr-un necrolog.
Aceasta aviditate de absolut este si motivatia metaforei moarte-nunta. inaltarea nu presupune doar intrarea in armonia naturii, ci mai degraba ridicarea la conditia ei. Aglomeratia de metafore de substitutie prin care este ilustrat ceremonialul nuntii motiveaza imaginea centrala: a lumii mireasa, semn al feminitatii catehi�zate. Spiritul universului si esenta lumii au fost de multe ori asociate cu simbolul feminin; Faust, dupa ce gaseste calea mantuirii, are revelatia ca Etem-femininul ne trage in sus. Mireasa lumii nu reprezinta in Miorita metafora mortii generale, ci simbolizeaza doar moartea sa, ca si in basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Realitatea mortii este cumplita (in camp de mohor), dar este o expe�rienta de neimpartasit - Iar tu de omor/Sa nu le spui lor. Transfigurarea realitatii pare sa tradeze si refuzul suferintei si de aici provine si impresia de seninatate a pastorului despre care vorbesc aproape toti exegetii baladei. Tragicul este estom�pat, deoarece lipseste experienta care consacra ideea (asa cum se intampla in tragediile grecesti). in mitul pastoral, fiinta traieste contemplativ sentimentul mortii, in spiritul ortodoxismului romanesc, caci viziunea mortii-mireasa poate fi o traducere a experientei mirelui Cristos.
Din perspectiva mitica, Miorita explica modul in care viata pastorala s-a rasfrant asupra spiritului romanesc.
Omul care traieste la munte, intr-un peisaj variat si in singuratate, este medi�tativ, calm, coplesit de vesnicia naturii, introvertit, in vreme ce fiinta de la campie este agitata, disperata, caci monotonia peisajului, lipsa lui de perspectiva exaspe�reaza. Transhumanta, pendularea de la munte la campie, a generat un mod de a fi dilematic; omul care traieste jumatate de an la munte si cealalta jumatate la campie nu poate fi o fiinta categorica, ci una a contrastelor si a nehotararii, situata intre da si nu, intre bucurie si tristete, intre seriozitatea solemna conferita de spatiul montan si superficialitatea specifica omului de la campie, La mijloc de Rau si Bun, cum spune poetul Ion Barbu. Acest mod existential este un reflex al peisajului de deal si vale, ondulat, pe care Lucian Blaga il considera dimensiune esentiala a poporului roman si pe care il numeste spatiu mioritic. El este de parere ca spiritul romanului se traduce prin solidaritatea cu plaiul, chiar si atunci cand spatiul existential este unul de baragane2. Existenta transhumantica s-a rasfrant asupra modului de gandire si de aceea sufletul romanului este calator sub zodii dulci-amare, penduleaza intre peisajul de munte si cel de campie, este un suflet care traieste in ritmul unei eterne si cosmice doine1. Din acest motiv, nunta-moarte din Miorita transmite tot atata fatalism cat si incredere in destin4. Aceasta impletire dintre tragicul sentiment al sfarsitului si extazul nuntii se numeste simbolic spatiu mioritic si se oglindeste in cultura si in istoria romanilor. Spiritul romanesc pastreaza reflexul dilematic al pendularii transhumantice si de aceea fiinta ro�maneasca nu poate trai categoric si definitiv.
Mircea Eliade a fost, de asemenea, profund marcat de crestinismul cosmic al baladei si aproape in fiecare studiu al sau subliniaza sensurile subtile ale destinului mioritic, iar in opera lui literara apare obsesiv metafora nuntii in moarte. Eliade spune ca prin transfigurarea mortii in nunta, pastorul a reusit sa gaseasca un sens nefericirii lui, adica a impus un sens absurdului insusi. Acordand nuntii o semni�ficatie mistica, el o considera un simbol absolut al armoniei prin impacarea contrariilor, caci nunta contine promisiunea unei fiinte noi, dar si anularea diferen�telor dintre masculin si feminin. Nunta pastorului se petrece intr-un univers al armoniei depline, in care Soarele si Luna coexista; la numeroase popoare, ca si in folclorul nostru, cuplul celor doua astre simbolizeaza impacarea luminii cu intune�ricul, adica regasirea timpului etern, eliberat de norme si, prin aceasta, anularea sfarsitului, a destinului limitat de evenimente istorice. Lumea purificata de contra�dictii, dupa ce a trait reunirea lor, este lumea lui Dumnezeu, iar nunta savarsita in moarte inseamna iesirea de sub teroarea istoriei, de sub constrangerile timpului. Interpretand in acest sens Miorita, Eliade1 vine cu ideea ca marea popularitate de care s-a bucurat balada printre intelectualii romani se datoreaza faptului ca ea transmite mesajul unui popor care si-a sublimat istoria si nenorocul. Nu este vorba despre bucuria de a muri, nici despre o sfidare a destinului, ci doar despre un mod de supravietuire in fata unei istorii dramatice. Romanul nu se lasa stapanit de disperarea mortii, ci nadajduieste intr-o cale de mantuire prin creatie, prin transfi�gurarea lumii ostile: poporul, ca si intelectualii recunosc in aceasta capodopera a geniului popular modul lor de a exista in lume si raspunsul cel mai eficace pe care ei pot sa-l dea destinului, cand se arata, ca de atatea ori, ostil si tragica.
Pentru pastorul care se gandeste la moarte ca la o nunta, existenta omeneasca reprezinta un interval de pregatire pentru momentul reintoarcerii triumfale la eternitate, in conditia de mire, de ales al celei care stapaneste lumea.

Mihai Eminescu - Luceafarul comentariu

Luceafarul


'Luceafarul' este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii sale poetice. Poemul are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc 'Fata in gradina de aur', cules de germanul Kunisch, valorificat mai intai intr-un basm si apoi prelucrat in cinci variante succesive. Un alt izvor, in afara de cel folcloric, care a penetrat benefic in poemul deplinei sale maturitati artistice, este vasta si profunda cultura eminesciana. 'Luceafarul' devine astfel un poem filozofic in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Dupa insemnarile poetului, capodopera sa este un poem alegoric: 'daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noapte uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc'. Problema geniului este privita din perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de exceptie, capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului.

In plus, preluind date din mitologia greaca, indiana si crestina, Eminescu le confera sensuri filozofice adanci si noi, in cadrul contextul. Versurile poemului, distribuite in 98 de catrene, sunt organizate intr-o structura compozitionala armonioasa sustinuta de cele doua planuri (universal-cosmic si uman-terestru), care tind unul spre celalalt si se interfereaza uneori in cele patru tablouri.

Forma poemului e narativ-dramatica, datorita formulei de introducere ('a fost odata'), prezenta unui narator, povestirii facute la persoana a III-a, existentei personajelor, constructiei gradate a subiectului si prezentei dialogului (cu formele specifice de adresare). Si totusi, 'Luceafarul' este un poem liric, schema epica fiind doar cadrul, personajele si intamplarile - simboluri lirice, metafore, pentru a sintetiza idei filozofice. Aceasta interferenta de genuri confera poeziei o mare profunzime si posibilitati multiple de interpretare (poveste fantastica de iubire, alegorie pe tema geniului, poezie de viziune simbolica).

Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre smeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.

In cea de-a treia parte a poemului este prezentata calatoria interstelara a 'Luceafarului' si dialogul lui cu Demiurgul. Hyperion apare deci, ca forma individualizata a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia universului superior organizata. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurand-se intr-o atmosfera glaciala. Intr-un dialog presupus, limbajul este gnomic, silentios
.
Ultimul tablou este din nou intr-un cadru atat terestru cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feerica, intima, senzuala; iar pe de alta parte rece, distanta, rationala. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de intelegere diferite. Invocatia Luceafarului are la baza dorinta superstitioasa a fetei de a-si prelungi fericirea prin protctia unei 'stele norocoase'. Raspunsul lui Hyperion contine insa, doar constatarea diferentelor fundamentale dintre doua lumi antinomice.

'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si prin perfectiunea formei. Dintre particularitatile de stil ale poeziei, se remarca, mai intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost obtinuta prin inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la superlativul 'o prea frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie de metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata' etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in majoritate de origine latina.

Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural.

Versurile se caracterizeaza printr-o muzicalitate sugerata de efectele euforice ale cuvintelor si de schema prozodica invariabila: catrenele de 7-8 silabe in ritm iambic, cunosc o permanenta alternanta intre rimele masculine si feminine.
 

Sample text

Sample Text

Sample Text